Spirituality

iF You want to become FREE you landed in the right place.

“ Cine moare înainte să moară, nu mai moare când moare.”

Translate

Câteva cărți deosebite pe care le recomand cu căldură;

Le puteți vedea pe site.urile Editurii PROXIMA MUNDI & Editurii FOR YOU :

Transformări planetare 2012-2030 -- Mesaje de la Fondatori (Sal Rachele) ,

Pământul se trezește: Profetii 2012-2030 (Sal Rachele și Fondatorii) ,

Viața la Frontiera Cunoașterii (Sal Rachele) ,

Conexiunea Lyra/Pământ (Brad Johnson și Conștiița Colectivă a Sufletelor Lirane) ,

Femeia interzisă vorbește - Conversații cu Maria Magdalena (Pamela Kribbe),

Istoria reală a Pământului (Sal Rachele) .



vineri, 15 octombrie 2010

Medicină holistică – Terapia iertării

 
Dragii mei, vă recomand călduros şi chiar vă rog să acordaţi zece minute din timpul vostru liber pentru a citi sau reciti acest articol.
În urmă cu vreo douăzeci de ani, un psiholog hawaiian surprindea lumea ştiinţifică cu ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta în acel moment cu probleme deosebit de grave în secţia bolnavilor psihici care comiseseră crime abominabile.
Violenţa acestora era atât de mare încât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare, personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai mulţi psihologi obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de muncă în clinică cu acest gen de pacienţi.
În ciuda avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracolele. După numai câteva luni, s-a dovedit că în cazul mai multor pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe.
Dozele medicaţiei au scăzut simţitor la majoritatea pacienţilor, iar în cazul unora chiar s-au sistat. După circa patru ani, pavilionul a trebuit sa fie închis din lipsa de… pacienţi violenţi.
Partea cea mai interesanta este că în aceşti patru ani dr. Len nu a vorbit cu niciunul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou si acces la dosarele criminalilor spitalizaţi.
“Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane, a declarat ulterior dr. Len. Daca vrei sa vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine.”
În prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind această metodă pe mii de persoane, lucrând inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase, precum UNESCO și Naţiunile Unite.
Dr. Len deţine un doctorat în psihologie obţinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul său succes ca psiholog clinician, practicilor de vindecare tradiţionale învăţate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.

   Kahuna

În hawaiiană, huna se traduce prin secret, iar kahuna prin păstrător al tainei, cunoscător al secretului, expert, maestru. Daca vreţi, kahuna reprezintă echivalentul meşterului în sistemul de bresle medieval. Orice meserie, artă sau meşteşug avea proprii săi kahuna. Termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al şamanului, vraciului, preotului. Legendele abundă în descrierea puterilor acestor kahuna, capabili să realizeze vindecări miraculoase, să influenţeze vremea, să meargă pe cărbuni încinşi, să-şi atragă prosperitatea etc.

Morrnah Nalamaku Simeona s-a numărat printre ultimii kahuna veritabili din Hawaii, fiind numită oficial în 1983 de către autorităţi drept o comoară vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). Ea a înfiinţat Foundation of I, o organizaţie non-profit, menită să răspândească filozofia şi practicile psihologice ale vechilor kahuna, înainte ca acestea să se piardă.
Metoda tradiţională învăţată de dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai, poartă denumirea de ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin a îndrepta lucrurile, a corecta o eroare.

Metoda este extraordinar de simplă, atât de simplă încât mintea noastră, fascinată de complex şi măiastră în a complica masiv şi inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat.
Pe de altă parte, în ciuda simplităţii ei, metoda are la bază principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuţi în spiritul respectului pentru raţional şi stiinţific.
Lumea este o reflectare a gândurilor noastre.

        
Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se petrece în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre.
În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutam cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori.
• Dacă o persoană ne agresează, este util să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate.
• Dacă şeful ne spune că nu suntem suficient de buni pentru postul pe care îl ocupăm, atunci vorbele lui nu sunt decât o reflectare a ceea ce noi înşine gândim în sinea noastră despre noi.
• Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.
Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată, declară cu umor dr. Len. Te pot omorâ, asta-i tot.

 Mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor seminţe. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat.
În viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate, lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi obţine singur, căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona.

Circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă
Pentru kahuna, circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflectă nivelul de conştiinţă la care am ajuns.
Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică, circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ, dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se petrece în viaţa noastră, pentru tot ce se petrece în jurul nostru.

Vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilităţii.
Ce înseamnă să ne asumăm 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se petrece în viaţa noastră?
Înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi, şi nimeni altcineva, eşti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti, afirma dr. Len, conştient că declaraţia sa poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor.
O idee foarte greu de digerat, într-o societate în care ne-am obişnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alţii pentru ce nu merge în viaţa noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă. Mai mult, aceasta idee este greu de acceptat şi de către persoanele considerate supraresponsabile. Căci una este sa îţi asumi responsabilitatea propriilor acţiuni şi alta este să îţi asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face si cu care singura legătura pe care o ai este că locuiţi împreună în acelaşi oraş.
Mulţi psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.

Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa.
Accesul la miracol şi implicit la supraconştient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenţei, nu despre cultivarea infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal – viaţa noastră se poate schimba radical.
Nu-ţi fă probleme. Întreaga lume este creaţia ta şi acest lucru trebuie luat ad litteram, afirmă dr. Len.
Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui, doar pentru faptul că aceştia apăruseră în viaţa sa.
Problemele lor erau creaţia sa şi, de aceea, tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuşi, să şteargă el însuşi gândurile care le-au generat. Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleaşi concluzii. Asta înseamnă ca dacă copiii noştri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am făcut ca acel lucru să se petreacă; dacă soţul ori soţia ne înşeală, noi am atras asta.

Trebuie să ştergi gândurile care au produs respectiva problemă.
Pare absurd. Totuşi, evenimentele din viaţa noastră actualizează amintiri, tipare de acţiune trecute si reacţii ciudate. La urma urmei, toţi am experimentat reacţii care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoşteau foarte bine – reacţii în care parcă nu eram noi înşine, nu-i aşa? Dacă te confrunţi cu o problemă, o situaţie limită, un necaz, o suferinţă, întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui automat este: ce anume din ceea ce se petrece în mine a generat sau a atras aceasta problemă? Apoi trebuie să ştergi gândurile care au produs respectiva problemă.

Dar cum putem şti care gânduri au creat-o ?
Nu vă faceţi probleme, spune dr. Len. O parte din voi ştie. Trebuie doar să-i daţi permisiunea să o facă. “Când judec o persoană, acea persoană devine un “prizonier al gândurilor mele”.
Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metaforă. Este o realitate. În viziunea lor – care este comună cu cea a tuturor religiilor – Dumnezeu a creat fiinţe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce exista în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul.
Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. Lumea este ceea ce credem că este, afirmă Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internaţională în materie de huna. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleaşi concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacţionează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepţie asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepţiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanţele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

A nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.
În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un prizonier al gândurilor mele. Asta înseamnă că ea tinde să se conformeze percepţiei mele şi, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în aşa fel încât să-mi confirme percepţia despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecinţă a ceea ce gândesc despre ea şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.
Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Aşa stând lucrurile, atunci poate că nu ar trebui să ne mire foarte mult că dr. Len şi-a vindecat pacienţii, lucrând doar asupra lui însuşi.
Ce a făcut exact doctorul Len pentru a-şi vindeca pacienţii? Am repetat încontinuu: Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă, a declarat senin dr. Len. Asta-i tot.
De-a dreptul şocant! Bănuiesc că doctorului Len îi place să şocheze, să surprindă printr-o lovitură puternică şi neaşteptată, rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinşi în rutina unor programe care rulează inconştient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susţine cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.
Cere-ţi iertare.
De aceea, nu trebuie decât să conştientizezi problema pe care o resimţi la nivel fizic, emoţional, mental etc., apoi să începi să îţi purifici gândirea care a atras-o, printr-un proces de căinţă şi iertare.
Te rog, iartă-mă pentru că te-am făcut prizonierul gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ţi-am influenţat în mod distructiv comportamentul”. Aşa este în creştinism: ruga trebuie precedată de căinţă şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conştientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconştientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei minţi şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte – temnicerul însuşi.

Cum te poţi ajuta în viaţa de zi cu zi?
Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situaţii: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.
Dacă problema ţine de sănătate, atunci putem spune trupului: Îmi pare rău pentru că ţi-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă! Şi repetăm acest lucru cu sinceritate, până problema dispare.
Dacă copilul are probleme la scoală, putem repeta mental: Îmi pare rău pentru că ţi-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă!
Este esenţial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecinţa imediată este un sentiment de iubire, iar dr. Len şi Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal că vindecarea a început.
Probabil că la o primă citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, poveşti de adormit copiii. Dar kahuna afirmă că supraconştientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante.
Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretenţioase, deştepte, intelectualizate nu ajung la pacienţi.
Accesul la miracol, şi implicit, la supraconştient nu este posibil, decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenţei, nu despre cultivarea infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii.
Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal – viaţa noastră se poate schimba radical: renunţăm la a ne complica viaţa inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relaţiilor noastre se îmbunătăţeşte semnificativ.

În încheiere

Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în faza terminală şi a descris experienţele şi concluziile sale în două cărţi devenite bestseller-uri.
Una dintre ele se numeşte „The Four Things that Matter Most” (Cele patru lucruri care contează cel mai mult) şi se referă la cele mai frecvente declaraţii pe care bolnavii le fac celor apropiaţi pe patul de moarte. Iar acestea sunt:

IARTĂ-MĂ
TE IERT
MULŢUMESC
TE IUBESC

Nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declaraţii care au un potenţial imens în a ne vindeca relaţiile şi în a ne transforma profund viaţa.
Vă recomand de asemenea un articol despre cea mai importantă piedică în calea iertării şi anume autocompătimirea.

Autocompătimirea – piedică în calea… iertării
i


Dacă ar fi să-mi apreciez articolele, cred că nu sunt pe gustul tuturor şi nu toţi le pot suporta. Ultimele posturi cred că sunt inconfortabile, nu te fac să te simţi prea bine, soluţiile la problemele tratate sunt uşor diferite de viziunea filosofiei postmoderniste a cărei mesaj, în opinia mea printre altele, este acela de a accepta omul modern aşa cum e şi de a-l ajuta să fie ceea ce el vrea să fie, de a-l face să se simtă bine aşa cum este. De aceea, înainte de a relata ce mi-am propus, vreau să-mi cer iertare celor pt. care articolele mele sunt inconfortabile. În acelaşi timp îi felicit pe cei care au curajul să accepte aceste lucruri, să accepte o soluţie incomodă, dar care în timp va oferi mai mult decât comfortabilitate, şi anume – fericire, zic eu.
De experienţa autocompătimirii am avut cu toţii parte, cred. Unii mai mult, alţii mai puţin. Mai mult cei care şi-au format un obicei în a se plânge, a-şi admira rănile, a-şi relata întruna problemele lor care întotdeauna sunt mai mari ca ale celorlalţi, a cere compasiunea şi compătimirea celor din jur şi chiar de a nu dori să-şi rezolve problemele întrucât n-ar mai avea parte de pansamentul îmbibat de această continuă compătimire a tuturor, care ajută eul rănit să se simtă bine, dar care nu se vindecă niciodată.
Subiectul spre care îmi orientez eforturile comentariului meu bineinteţionat, este iertarea. Îndeosebi aş vrea să pun în discuţie piedicile care nu-ţi îngăduie să ierţi. Prima piedică, fără nicio intenţie de ierarhizare, este deci autocompătimirea. Nu vi s-a întâmplat să vă ceară iertare cineva iar voi înainte de a-i acorda binefăcătoarea alinare a iertării, să vă plângeţi, să-i arătaţi cât de rău v-aţi simţit, sau cât rău v-a făcut el, să vă convingeţi că-i pare cu-adevărat rău, că regretă, că vă compătimeşte că, în fine, face chiar penitenţe şi îşi merită iertarea. Iar dacă nu vă convinge ştiţi cu siguranţă că nu trebuie să-l iertaţi, pt. că el trebuie să merite. Uneori hotărâm să fim deprimaţi, să nu mai vorbim, sau să nu mai mâncăm. Dar ştiţi de ce facem aceste lucruri? Pt. că suferim, ar fi un răspuns. NU, ci pt. că astfel îl facem pe cel care ne-a rănit să vadă cât rău ne-a provocat, să se simtă el rău cu-adevărat. Ne dorim astfel mai mult sau mai puţin conştient, ca el să sufere. De-aceea nu mâncăm, vrem ca el, sau măcar ceilalţi, să simtă câte ceva din suferinţa noastră. Poate că aţi făcut astfel de lucruri, poate nu şi sunteţi atât de buni încât iertaţi pe oricine vă greşeşte înainte sau fără să vă ceară iertare şi poate v-aţi întrebat dacă aţi făcut bine sau nu. Eu nu vreau să vă învinuiesc şi nici să vă spun dacă aţi făcut bine sau nu. Altcineva a făcut-o: “Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Mat. 18. 21.22
Eu doresc să subliniez doar efectele neacceptării deciziei de a nu ierta. Când mă autocompătimesc, când mi-e milă de mine, cred că mă protejez şi că fac bine sufletului meu. Însă efectul e contrar din următoarele motive: nu prea există, sau dacă există sunt prea puţine persoane care să se încadreze în profilul iertatului ideal, care să facă toate acele lucruri care ne conving pe noi. În cazul acesta, ne decidem să nu iertăm şi avem din ce în ce mai mulţi greşiţi, mai multe probleme şi mai multe motive de autocompătimire a personalităţii noastre suferinde. Ne transformăm astfel în nişte persoane deosebite, dar pe care societatea din jur nu ştie să le aprecieze ci îşi exprimă faţă de ele veşnicul dispreţ şi prigonire, poate chiar martirizare. Şi vă întreb aceste beneficii vă vor satisface? Eu spun că preţul e prea mare.
În strânsă legătură cu acest fenomen, se mai întâmplă şi altele, conexe. Atunci când îmi exprim mila faţă de mine, fac acest lucru discutând mult cu alţii şi nu doar cu mine, cât de mult mă rănesc ceilalţi, cât rău îmi provoacă, cât de rea e lumea, cât sufăr etc. Poate că un prieten care-mi vrea binele sau un specialist, îmi spun să las problemele în urmă şi să privesc înainte. Însă se-ntâmplă ca eu să mă supăr pe prietenul meu sau să spun că specialistul în domeniu nu-i bun şi e total pe lângă meserie, pt. că eu ştiu foarte bine cum trebuie să procedez. Dar şi acest lucru mă împiedică foarte tare să nu pot ierta. Apoi, după ce meditez, după ce discut mult ce mi se-ntâmplă, cum aş putea să uit ce mi s-a întâmplat? Iert da nu pot să uit. Incapacitatea de a uita este o altă piedică în calea iertării. Totuşi incapacitatea aceasta are o considerabilă implicaţie volitivă adică eu de fapt nu vreau să uit şi ar trebui să depun eforturi pt. aceasta.
În concluzie aceste 3 elemente: autocompătimirea şi îndelunga meditaţie la greşeli (ale altora asupra mea sau ale mele), lipsa dorinţei de a uita şi discutarea continuă a acestor lucruri, împiedică serios posibilitatea, capacitatea de iertare a celorlalţi dar şi a propriei persoane. Faceţi aceste lucruri şi veţi avea satisfacţia suferinţei celorlalţi dar şi a faptului că eul vostru va fi veşnic pansat dar rana lui va creşte, nu se va vindeca. Vă îndemn să îndepărtaţi răul din faşă: adăugaţi apa oxigenată a respingerii gândurilor răzbunării, a luptei împotriva vizualizării iar şi iar a greşelii, a problemei; adăugaţi rivanolul iertării, şi nu aruncaţi schijele din propria rană în sufletul celui greşit sau a celor care vă ascultă. Nu vă fie milă prea mult de voi, luaţi-vă curajul tratării corespunzătoare a rănii, suportaţi durerea de moment, mai mult sau mai puţin intensă, dar plaga se va vindeca cu siguranţă. În timp, nu imediat, aveţi însă răbdare. Alegând să iertaţi, deşi pe moment nu vă simţiţi bine făcând acest lucru, vor apărea şi sentimentele iertării adică veţi fi bucuroşi, împăcaţi, eliberaţi fericiţi, că aţi iertat. În cazul suspiciunii voastre vă spun că o accept cu condiţia să experimentaţi teoria, preluată şi de mine, şi apoi să vă spuneţi concluziile voastre aici. Aş fi foarte onorat întrucât ar fi concluziile unor oameni adevăraţi care au curajul iertării şi nu laşitatea autocompătimirii !